Ați citit vreodată ceva care să vă schimbe perspectiva de viață? Cu siguranță, că da…
Dar oameni? Ați întâlnit ființe care să vă magnetizeze în așa fel încât să simțiți bucurie de fiecare dată când îi întâlniți? Dar idei? Vă pot bucura ideile, conceptele?
Cartea lui John Fowles, „Magicianul”, mi-a oferit nu doar idei, ci și un impuls: acela de a mă așeza la laptop și de a așterne câteva rânduri.
În paginile ei am regăsit o călătorie intelectuală și pasională, presărată cu momente de reflecție profundă, alternate cu trăiri de maximă intensitate. Urfe, personajul principal, alege să părăsească Londra și să plece în Grecia pentru a deveni profesor. El însuși recunoaște că profesiunea de profesor este anostă și că, paradoxal, toate lucrurile nobile și cinstite par a fi astfel.
M-a fascinat felul în care misterul străbate întreaga carte – ca formă de cunoaștere de sine, dar și ca drum inițiatic. Inițierea despre care vorbesc începe cu o poveste de iubire, pe care Urfe o percepe ca fiind reală și reciprocă. Însă, la un moment dat, totul capătă o întorsătură neașteptată… Nu am să vă spun cum se termină.
Iubirea apare aici ca o forță a transformării. Și mă întreb: are iubirea această putere miraculoasă de a ne schimba? Dacă da, în ce anume ne transformăm? Sunt decepțiile în dragoste partea firească a drumului vieții? Și ce se întâmplă cu straturile ofilite ale inimii? Avem nevoie de aptitudini speciale pentru a ajunge la fericire?
Revenind la Urfe, el trece prin experiențe existențiale care îl obligă să descopere cine este cu adevărat. Dar acest adevăr nu vine ușor — ci printr-un șir de experiențe dure și, în același timp, profund pasionale care nu îl conduc spre starea de fericire, dimpotrivă, trece printr-o serie de procese interioare care îl răvășesc.
Cartea este, în esență, un labirint. De fiecare dată când ai impresia că ai înțeles direcția, povestea se schimbă radical.
Am rămas cu mintea agățată de o întrebare regăsită în carte: ”Care a fost momentul tău de maximă intensitate?”.
Cred că răspunsul depinde de vârsta la care ne adresăm această întrebare? Și mai cred că nu poate fi doar un moment intens. Viața este prea generoasă pentru a ne oferi un singur astfel de moment. Poate că momentele de maximă intensitate sunt cele după care tânjim cel mai mult – ceea ce așteptăm cu ardoare, ceea ce facem din pasiune, ceea ce trăim cu tot sufletul. Iar iubirea… poate că ea este singura forță care ne oferă cu adevărat astfel de momente.
Apoi mă întreb: poate un om să fie cu adevărat fericit dacă nu a cunoscut suferința, tristețea, dezamăgirea? Cum am putea aprecia binele fără să fi cunoscut răul? Și cum am putea fi recunoscători fără să fi trecut prin greu? Este fericirea o vrăjeală?
Eu am trecut prin greu. Prin sărăcie. Prin percepții false. Prin neîncredere în propriile forțe. Prin iluzia că pot mulțumi pe toată lumea. Dar toate acestea nu au făcut decât să sădească în mine un profund sentiment de recunoștință. Greul la care mă refer a fost o lecție, care m-a făcut să apreciez tot ceea ce văd în jurul meu, de fiecare dată când deschid ochii.
Consum doze de fericire zilnic și au efect pentru că știu ce înseamnă tristețea, am trecut prin sentimente de neputință. Fericirea este reală, nu este o magie.
Fericirea în doze frecvente te conduce spre starea de plenitudine. Dar nu trebuie să uităm că este nevoie de recunoștință pentru a ajunge acolo. Și mai este nevoie de încă ceva: iubire și libertate.
O zi fără citit este o zi pierdută!
Prof. Carla PĂDUREAN
Post-ul Educație cu vocație. Fericirea, o vrăjeală? apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.
